Ei, şi momentul mult-aşteptat se apropie. Şi se apropie. Şi se apropie. Şi mai e o săptămână, one measly week, până laaaaa concertul Manowar! Una din cele câteva trupe pe care, în copilărie (a se citi pe la 14-15 ani), le consideram atât de mişto încât aş fi vrut să le văd în concert live, dar şi atât de îndepărtate că n-aş fi sperat vreodată să se întâmple asta. Mind you, asta era înainte de valul de concerte care a debutat pentru mine cu Therion la Sala Palatului, clasa a noua sau a zecea, nu mai ţin bine minte. Cred că a noua spre a zecea. Cum am mers singură la concert – pentru că nimeni din cunoştinţele mele ori nu ştia de Therion, ori n-avea destui bani, ori nu-i lăsau părinţii (erau, totuşi, 350 de kilometri) – şi am dat şi o mică avere pe bilet la ora aia e cu totul o altă poveste. Dar să revenim la Manowar, şi mai precis la concertul Manowar, pentru că nu vreau să vă povestesc acum cât de mult îmi place mie de băieţii ăştia (şi-mi place, că-s genu’ de trupă care m-ar face să-mi dau tricou’ jos în timp ce urlu “hail, hail, hail and kill”). Şi de fapt, nici la concertul în sine nu vreau să mă refer de data asta.. ci la alte evenimente legate de el.
Adică treaba stă în modul următor. Noi avem biletele cumpărate de prin noiembrie. Şi când spun “noi”, spun “me and the better half”. Care pe vremea aia nu era the better half, dar asta are mai puţină importanţă. Ce vreau să spun de fapt este că mă bucur că mergem împreună la Manowar, după atâta timp de la debutul planului, pentru că ar fi fost deranjant, de exemplu, să ne certăm şi să trebuiască să merg singură la concert. Deşi aş fi făcut-o pentru că, dude, MANOWAR. Sau ar fi trebuit să îmi caut altă cunoştinţă obscură care să meargă la concert.
(Deşi trebuie să recunosc că data trecută când am făcut asta n-a ieşit tocmai rău.)
One week.
